Creaţii şi relatări din cadrul concursului

"Pe Aripile Dragostei" (14 feb. - 8 martie 2009)

 

Zoe Soloha, 83 ani

Anul 8 curs yoga

 

Orice dragoste e frumoasă, dar cea dintâi nu se uită niciodată.

 

Pe Gheorghiţă l-am cunoscut la vârsta de 3 ani sau poate că ne-am ştiut din totdeauna, dar eu mă ţin minte doar  începând cu acea vârstă.

M-am născut în anul 1925 într-un cătun la coada unui târg din judeţul Soroca. Gheorghiţă era un băieţel de 7 ani cu ochi frumoşi căprui, cu genele lungi şi privirea pătrunzătoare. Eram vecini şi mama mă trimitea adeseori după borş la părinţii lui care erau mai instăriţi, dar în acelaşi timp şi foarte atenţi şi generoşi la nevoile celor apropiaţi. O zbugheam la joacă şi îmi plăcea mult compania lui. Iarna mergeam la săniuş şi Gheorghiţă avea grijă să mă aşeze cu atenţie în fată, să-mi lege bine fularul zvăpăiat şi căciula neastâmpărată, să ţină sania strâns de funie ca pe un cal nărăvaş. Apoi mă conducea până acasă de mânuţă şi mama văzându-ne aşa îmbujoraţi mă întreba: ”Ţi-e drag bădiţă Gheorghiţă, nu-i aşa?”. Eram de nedespărţit şi dacă trecea o zi să nu ne vedem, ne regăseam cu bucurie la pinul din poieniţă unde obişnuiam să ne jucăm.

În toamna anului 1930 se produse un mare eveniment în viaţa lui Gheorghiţă - devenise elev. Pe atunci toate clasele primare făceau orele în aceeaşi clasă - un rând compus din elevi de clasa întâi, alt rând cu cei dintr-a doua şi celălalt pentru cei din clasa a treia. Eu n-aveam când să-l aştept pe Gheorghiţă, mă ţineam de el chiar şi la şcoală, mă aşezam cuminte într-o băncuţă de nici nu mă vedeam, nici nu mă auzeam şi pentru că eram aşa cuminte învăţătoarea îmi permitea să rămân în clasă. Chiar şi atunci Gheorghiţă găsea timp să-mi şteargă nasul cu batistuţa şi să-mi povestească mândru ce a învăţat. Ambii eram sârguincioşi şi ne plăcea cartea. La sfârşitul anului şcolar când se făceau evaluările m-am dus şi eu să răspund în faţa comisiei care a fost uimită că ştiam tot ce s-a învăţat deşi abia mă vedeam de sub bancă. M-au trecut în clasa doua.

 

Anii treceau, părinţii lui Gheorghiţă au cumpărat un patefon şi uneori făceau bal în sat, atunci ne plăcea mult să dansăm îmbrăţişându-ne, oamenii zâmbeau şi făceau glume pe seama noastră. Într-o seară după un astfel de dans la care Gheorghiţă mă strânsese în braţe mai tare ca de obicei, îmi declarase ca are să-mi spună ceva foarte important. Ieşisem din încăpere şi ne îndreptasem spre cimitirul cu sălcii îngândurate şi cu flori. Acolo ne-am aşezat şi Gheorghiţă îmi zise: ”Trebuie să-ţi împărtaşesc un mare secret: tata vrea sa mă dea la liceu la Iaşi”, şi izbucni în plâns. ”E minunat”, am zis eu. ”Şi n-o să ne mai vedem”, a zis. De data asta izbucnii şi eu în plâns, şi plângeam şi tot plângeam unul cu capul pe umărul celuilalt de-ţi era mai mare mila să ne priveşti. Ştiam că de data asta nu va mai fi ca-n clasa întâi şi nu voi mai putea merge cu el, fiindcă eram săraci şi taica-meu nu avea destui bani să mă trimită la învăţătura.

 

„Ne vom cununa şi astfel nimeni nu va putea să ne despartă”. Bucuroşi, ne-am grăbit să mergem la preot când ne-am dat seama ca era degeaba - eram prea mici şi nu aveam vârsta, şi izbucnirăm în plâns mai tare ca la început. „Atunci ne vom cununa singuri” , spuse Gheorghiţă. Ne vom duce la pinul cel înalt din poieniţa noastră şi ne vom ruga la Dumnezeu, mult ne vom ruga, şi el ne va cununa.

 

Zis şi făcut - a doua zi am venit la pinul din poieniţă. Gheorghiţă îmi făcuse o coroniţă din flori de cimbru pe care mi-o pusese pe cap şi un inel de aur, care în felul acesta dispăru misterios din sertarul bunicii. De aceea peste câteva zile Gheorghiţă îmi ceru întristat inelul înapoi promiţându-mi că într-o bună zi când se va întoarce de la Iaşi, îmi va cere mâna şi preotul îmi va pune inelul pe deget, căci doar preotul era în drept s-o facă.

 

De atunci trecu ceva timp şi ziua aceea veni. Tatăl meu se făcu preot şi slujea la noi în sat. Între timp au venit şi bolşevicii, vremuri grele. Gheorghiţa s-a întors în sat şi fusese imediat arestat sub învinuirea ca a venit de peste graniţă, de la capitalişti şi ca ar fi ”duşman al poporului”, apoi l-au trimis in gulag. Membrii familiei lui, deoarece erau mai înstăriţi, au fost trimişi în Siberia, iar averea lor a fost confiscată.

 

Of... cât am plâns atunci după Gheorghiţă... şi cât am plâns şi după tata care se pomeni şi el la gulag la munci silnice. Refuzase să colaboreze cu puterea sovietică care îi cerea să raporteze comuniştilor tot ce-au zis oamenii la spovedanie. O vreme nu ştiusem nimic despre nici unul dintre ei. Eu îmi făceam studiile la Bălţi, apoi la Chişinău. Tata fusese graţiat datorită  unui raport  scris lui Stalin. Sora mea obţinuse un loc de muncă la Chişinău, iar eu mi-am continuat studiile la Institutul Pedagogic. Ne-am mutat cu familia la Chişinău unde un fost deportat care trecuse şi el prin acel calvar cu tata, îi oferise un loc de casă pe un deluşor de lângă pădurea de la Buicani şi tata construise o bojdeucă.

 

Într-o bună zi, când am mers la gară să întâlnesc pe cineva, o fetiţă se apropie să mă întrebe cum să ajungă la şcoala-internat. Tatăl ei era grav bolnav de tuberculoză şi zăcea în spital la Chişinău. Aveam impresia ca o cunoşteam, cunoşteam de undeva acei ochi căprui cu gene lungi. Am întrebat-o de unde venea şi cum se numea. Era chiar copilul lui Gheorghiţă!... Am alergat la spital. Când am intrat în salon chipul bolnavului se lumină. ”Ştiam că vei veni cândva! Să ştii că inelul îl păstrez şi acum, e doar al tău. În curând va veni primăvara, mă voi întoarce în sat şi ţi-l voi pune pe deget.” Primăvara veni, dar Gheorghiţa nu s-a mai întors în sat. Dumnezeu îl luă la el, cuminte şi curat, departe de ororile războiului şi al calvarului comunist.

Orice iubire e frumoasă, dar cea dintâi nu se uită niciodată. Ea mi-a luminat întreaga viaţă...

 

 

**********

 

Elena, an 10 yoga

Printre nori străbate raza,
Cade pe pămîntul umed,
Îşi revine ghiocelul
Din dormitul lung şi şubred.

Iar învie floricica,
într-o primăvară nouă,
unde dimineaţa mamă
ne aduce multă rouă.

Peste zi şi rîndunica,
Ne cîntă cu măiestrie,
Sub copacul de mesteacăn,
Ne iubeam la nebunie.

**********

Silvia R., an 7 yoga

 Pe aripile Iubirii              

....totul a început de demult....atunci cîind  El mi-a sădit in inimă scînteia iubirii.....Numai El stie cit... prin gratia sa am pastrat acea scinteie ce-mi lumina existentele......

….în această existentă, iubirea în viziunea mea era condiționată de bărbatul cu care făcusem legămînt in fața lui Dumnezeu să  ne iubim și să ne fim fideli pină la moarte, și după ce iubirea inăbușită de povara cuvintelor urîte, a geloziei, a violenței, datorită ignoranței și    modului meu de viață larvar, a alegerilor pe care le făceam , a gîndurilor pe care le intrețineam, a persoanelor cu care contactam, poverilor și responsabilităților prea mari pe care mi le asumam inconștient, devenisem tristă, eram epuizată, refuzam să traiesc, îmi doream să mor pentru că înăuntru eram aproape moartă, nu mai iubeam… murea iubirea in mine…
Eu eram…… și nu eram….scînteia se stingea...
M-am trezit la ideia că aș putea depași toate greutatile de dragul fiicei mele,că aș putea s-o ajut pe ea să evite o soartă ca a mea , să nu accepte stereotipurile sterile promovate de societate si purtatoare de suferință,  să evite comiterea erorilor făcute de mine… și astfel, prin acțiunile mele hotărîte de a depăși ignoranța și rutina , prin dorința mea de a iubi și de a fi iubită, prin dorința de a trăi numai emoții pozitive, prin  dorința de a acumula ințelepciunea dătătoare de bucurie…am hotărît să fiu vie, să trăiesc la maxim fiecare clipă, fiecare oră, fiecare zi.
EL m-a ajutat…prin toți și prin toate.   
Am început să fiu conștientă de toate cîte mi se petreceau,să meditez asupra situațiilor, să  mă analizez și să mă transform. Mă rugam  la EL foarte mult… În clipele de singurătate…mă simțeam foarte aproape de EL…
EL  era cel mai bun confident, EL era cel mai bun prieten, EL era cel mai bun ghid și invațător, EL era cel mai blînd si mai tandru iubit…EL devenise TOTUL pentru mine.
Atunci viața mea a început să se transforme…  Eram  în vîltoarea multor evenimente ce se reflectau pozitiv și asupra mea. Ideile despre  felul meu de a fi, despre valoarea  mea ca ființă umană și îndeosebi ca femeie se schimbau radical în sensul măririi autostimei, iubirii de sine,regăsirii valorilor de altă dată,în sensul trezirii poftei de viață, trezirii unei forțe vitale pline de creativitate ….mă bucuram din tot sufletul pentru tot ce mi se petrecea.
Dar la toate aceste succese și transformări lipsea ceva important…nu întelegeam ce…
Eram  profund recunoscătoare LUI pentru darurile generoase ce le primeam de la… EL, pentru experiențele frumoase ce le aveam, pentru tot… și totuși șiroaie de lacrimi vărsam fără sa-mi explic de ce. Simțeam că nu eram completă …  Ceva mai profund decît rațiunea mea nu accepta un joc de dragul jocului, cu reguli precise de respectat ,  acel ceva vroia să mă simt vie, să trăiesc  fară a ma gîndi  cum să reacționez  in mod spontan la situațiile de zi cu zi, vroia să fiu liberă , relaxată ,să fiu pur și simplu eu insămi…  Abea atunci  mi-am dat seama că-mi lipsea tocmai EL... sursa acelei scîntei… insuși focul …animatorul… a carui prezență continuă era necunoscută mie.
Am simțit atunci trezinduse în mine un dor intens, aprins…am simțit cum  scînteia devenea un foc…îmi doream din nou să iubesc, reveneam la adevărata viață.
Creștea starea de fericire in mine  și totodată se intensifica  dorința de a-i simți și mai mult…cu toată ființa prezența…visam la o manifestare de natură divină…, care să mă copleșească instantaneu cu o iubire mare…mare…  
Cît de naiva eram… Nu-mi dădeam seama că EL era prezent și că începuse deja jocul manifestării…
M-a trezit din visare un tînar chipeș,cu mustața neagră, ochi caprui ce locuia  ușă in ușă, la aceiași gazdă în stațiunea Costinești,unde-mi petreceam vacanța de vară.
Intr-o zi fiind in curtea casei,in locul unde luam masa, el mi-a propus să servim împreuna un  pepene…am acceptat , atunci ne-am prezentat și am început un joc …să ne ghicim unul altuia semnul zodiacal. L-am șocat cînd am ghicit din prima, mai bine zis am empatizat foarte bine cu ființa lui și i-am spus  corect zodia.
Apoi, au fost tentative de a mă invita la o plimbare pe faleză, la o discuție în curte, la o discotecă… incerca mereu…. bătea la ușă și eu nu răspundeam...imi lasa bilețele… mă amuza și totodată mă incita jocul, pentru că-mi dădeam deja seama că El se manifesta  prin el. Eram copleșită de emoții…. Îl descopeream atît de inventiv, creativ, romantic, sincer, era atît de neobișnuit pentru mine să văd un bărbat atît de sensibil și in acelaș timp hotărît și perseverent în a mă cuceri, toate erau calități pe care eu le vedeam și le intuiam la el, îl admiram, intram in extaz la ideia că EL se manifesta pentru mine cu atîta  iubire, rabdare și întelegere. Îmi plăcea foarte mult jocul dar eram și foarte precaută în a mă lăsa dusa de val, în a mă îndrăgosti, îmi era frică să nu cumva să sufăr iar… era încă prea devreme… rănile incă mai dureau.
Vacanța se sfirși.
Am făcut schimb de telefoane.Eram din orașe diferite și ne mai și separa o frontieră. Trecuseră doar două zile de la întoarcerea mea și m-am și trezit cu propunerea lui de a-mi face o vizită, de a ne întîlni,  am rămas șocată, pentru că eu aveam viața mea… precum și el pe a lui… și despre care, nici unul din noi nu a vorbit,  neavînd  deschidere suficientă și timp la dispoziție, astfel ne-am mai acordat încă o jumătate de an să ne cunoaștem prin intermediul convorbirilor telefonice și a internetului.
Mi-a fost de mare ajutor această perioadă lungă de flirt ce aprindea si mai mult focul în mine… Bărbații in viziunea mea de atunci nu sclipeau de foarte multă inteligentă  și-i consideram pe toți la fel , duri, reci, lipsiți de sensibilitate….nu și EL…EL era deosebit.
EL…era atît de blînd, tandru,dornic de a iubi,de a fi fericit ,EL se apropia cel mai mult de inima mea și mă făcea să mă simt femeie dorită, iubită, apreciată, EL mă ajuta să cultiv in ființa mea o nouă viziune a bărbatului… liber in manifestare, liber de reguli, liber de prejudecăți…o viziune a bărbatului ce este ghidat de iubirea necondiționată,a bărbatului căutator de comori ascunse în fiece femeie, a bărbatului care simte iubirea în cele mai diverse nuanțe, a bărbatului care de la o întîlnire la alta mă invăța să iubesc din ce in ce mai mult , mă invăța să iubesc divin…
Atunci am început să mă înțeleg mai mult pe  mine, uneori mergeam ghidată doar de intuiție…..și iubeam, iubeam de parca ar fi fost ultima mea iubire,ultima mea șansă , iubeam așa cum mi-ar fi fost placut să iubesc și să fiu  iubită.
Mă dăruiam în fiecare fuziune Lui și El îmi răsplătea dragostea cu generozitate nemaiîntîlnită pînă atunci.
Recunoștința mea nu avea margini, mă simțeam în brațele LUI, fiind in brațele iubitului meu.
Clipe, ore, zile, săptămi, luni, ani….masură care masoară timpul nu și dragostea…. Pentru ea ași pune măsură eternitatea…. Și ce aș fi eu fară aseastă măsură….
Poate că aș fi fost un bebeluș care priveste în ochii mamei căutînd  o scînteie de iubire, poate o corabie  ce plutește în largurile marii cu pînzele întinse de suflul iubirii în căutarea țărmului, poate un fulg de nea pe vîrful unui munte … ce topit de razele iubirii se grăbește să se contopească cu marea, poate ceva ce ...numai El știe că ași putea FI prin nemărginita Sa Grație.
Preaiubitule… m-ai surprins plăcut de atîtea ori… pentru că acceptam de atîtea ori condițiile neștiute ale jocului, în care urmăream să fiu doar eu însămi in fiecare clipă, urmăream să Te vad pe Tine în toate.
Am pecetluit în inima mea  ca pe cele mai mari comori manifestările TALE…
Fuziunile amoroase în care m-ă regăseam ca spirit nemuritor…, percepția prezenței subtile a spiritelor angelice…, prezența TA…, privirea TA…,ochii TĂI…,învătătura TA… toate… toate sunt pecetluite în inima mea sub numele IUBIRE.
Acum zbor pe aripile IUBIRII… căutînd  adevărata mea casă, adevărata mea destinație… Oare te voi găsi? Oare-mi va ajunge această viață să TE gasesc?
O TU ETERNITATE- ÎN FOCUL TĂU SĂ MĂ  ÎNTORC AȘ VREA!

 

**********

 

Natalia, an 9 yoga

 

Era o zi ca toate zilele, obişnuită. Îi aşteptam venirea cu nerăbdare, gătindu-i ceva delicios. Eram fericită pentru că Dumnezeu mi l-a dat, iar Shiva s-a sălăşluit în el. Pentru asta îi sunt recunoscătoare. În acea zi a sunat la uşă, de obicei intră fără să sune, pentru că are chei. I-am deschis, iar în faţa mea au răsărit trei crizanteme mari şi albe ca spuma laptelui. Am rămas uimită şi în acelaşi timp eram nedumerită, pentru că nu înţelegeam pentru ce le primesc. Am crezut că e vreo sărbătoare şi am uitat de ea. Mă simţeam un pic ruşinată că nu ştiu despre ce este vorba. Am intrat în casă. M-a sărutat gingaş şi m-a strîns la piept cu duioşie, zicîndu-mi: „Draga mea, azi se împlinesc o mie şi una de zile şi nopţi petrecute împreună. M-ai vrăjit cu poveştile tale care sunt foarte interesante şi pe care nu ai reuşit să mi le povesteşti pînă la sfîrşit.” Apoi a scos o carte, pe care a ascuns-o în sîn, „Cugetări” de Nicolae Iorga, în care am găsit următoarea dedicaţie: „Pentru o mie şi una de zile şi nopţi alături de tine. Sărut cu plecăciune ochii tăi şi vîrful degetelor tale. Cu multă dragoste, Eu”. Cartea era însoţită de o felicitare cu un motănel care mirosea o floare şi conţinea textul: „Eşti floarea vieţii mele, fără tine mă sufoc. Cu tine dorinţele mele devin realitate. Fiecare zi-i o fericire nouă şi-o nouă-mbelşugare pentru mine”. Nu am avut cuvinte să-i spun cît de fericită eram în acel moment, pentru că îndată l-am văzut Shiva revelîndu-mi-se prin chipul iubitului meu. Trăiam clipe de bucurie de neuitat, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru graţia revărsată asupra mea.

 

**********

Dorina, an 1, Chişinău