Iubirea şi magia simplităţii

 

Fragment din “Enciclopedia naturistă a afrodiziacelor” de Gregorian Bivolaru,
volumul 1, capitolul: Iubirea – cel mai puternic afrodiziac

Motto: Se pare că natura n-are alt scop decât de a le arunca
pe toate fiinţele unele în braţele altora şi de a le face să guste,
graţie transfigurării prin iubire, între două neanturi infinite,
beţia euforică a îmbrăţişării divine.

 

Trăim vieţi în grabă. Purtăm în noi „sinteze” de experienţe. Purtăm iubiri trecute, victorii şi înfrângeri. Dar când ne aducem aminte de dragoste, totul capătă o lumină vie, aparte, enigmatică.

E posibil să nu-ţi mai aminteşti ce-ai făcut acum trei ani, pe 7 ianuarie, dar îţi aminteşti cu siguranţă ziua în care ai întâlnit-o sau ziua în care el ţi-a spus că vrea să fiţi împreună… şi încep să ţi se perinde prin faţa ochilor tot felul de amănunte, care atunci te-au mişcat profund, iar acum, te fac să surâzi…

Dacă ai trăit o iubire profundă, fără îndoială că te-ai simţit frumos şi plin de forţă, că ai crezut într-o anume misiune încredinţată de destin numai ţie. După un timp, după ce iubirea a trecut prin câmpia dorinţelor tale şi a îndepărtat ultimele rămăşiţe ale egoismului, te-ai regăsit mai puternic, deşi, aparent, fără vreun punct de sprijin. Şi iubirea ta a devenit mai intensă, mai conştientă, mai încăpătoare…

 

Iubirea este constructivă şi creatoare, ea uneşte şi înalţă. E un principiu regenerator, e o substanţă care alchimizează tot ce e blazare, scepticism sau singurătate. Operele de artă, poeziile, muzica inspiratoare au în compoziţia lor nevăzută – dragoste. Ca şi noi, de altfel.

 

Iubirea este reală, e la fel de reală ca şi noi înşine. Ea nu e un concept intelectual steril, ci este o magie tainică a întregii noastre fiinţe. Atâta vreme cât nu e o întâmplare nici măcar cutezanţa unui singur fir de iarbă, faptul că undeva, cineva te iubeşte este cu atât mai mult un aspect demn de luat în seamă. Pentru că noi suntem pe Pământ mai ales pentru a manifesta din plin dragoste pentru cei care merită aceasta, şi înainte de toate, cel mai mult, pentru Dumnezeu.

 

Puţini ştiu că este cel mai uşor să te transformi prin iubire; ea rămâne singurul etalon cu care trebuie măsurat totul. Iubirea plenar împărtăşită, într-o infinitate de nuanţe şi forme, este menirea fiinţei noastre, atunci când merităm aceasta.

A iubi este cel mai simplu mod de a trăi pentru că este cel mai bun şi mai firesc. Aproape că nu trebuie să faci nimic altceva. Fiecare simte nevoia de a iubi, chiar înainte de a iubi pe cineva sau ceva anume. Acestei iubiri pure şi copleşitoare, mai devreme sau mai târziu, i se va răspunde.

 

Iubirea este cea care face ca oamenii să îşi caute perechea, să îşi îndeplinească visele. Ea naşte aspiraţia tainică a cunoaşterii de sine.

Dacă simţi că nu mai iubeşti, înseamnă că de fapt nu ai iubit niciodată sau că nu mai ştii să priveşti înăuntrul tău, unde iubirea există încă. Iubirea ştie însă că ceea ce este în minte este supus schimbării şi se poate uita sau pierde. Pe când ea, iubirea pură, copleşitoare, te face întotdeauna un învingător.

 

Iubirea există… pur şi simplu. Doar noi o simţim prin fiinţa iubită, prin clipele de bucurie; şi totuşi, ea nu are nevoie de toate acestea. Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită. Înainte de toate, iubirea nu cere, iubirea dăruieşte. E simplitate divină în acţiune şi trăire.

Dragostea e reflectarea pe pământ a iubirii cereşti, de aceea ea nu are hotare şi nici limite. Dacă ar cunoaşte timpul, dragostea ar fi o continuă clipă. Şi dacă ar cunoaşte spaţiul, locul ei ar fi în noi, căci, într-adevăr, suntem o chintesenţă a tot ce iubim.

 

Dacă există dragoste, ea este pretutindeni. Şi dacă e acum dragoste, ea poate fi, de acum înainte, pentru totdeauna.

 

Iubirea adevărată este un sentiment inefabil, copleşitor şi divin, care face cu putinţă, pentru acela (sau aceea) care o trăieşte plenar, să resimtă o inefabilă dilatare euforică a fiinţei sale şi, totodată, a câmpului conştiinţei, de la finit către infinit.

 

Iubirea este simţită intens de fiinţele umane sub forma unui sentiment unificator, profund euforic, copleşitor, nuanţat, moral-estetic.

 

Adevărata iubire este întotdeauna opusul egoismului şi ea se manifestă printr-o aspiraţie intensă şi dezinteresată, a celui care iubeşte, de a-şi revărsa întreaga afecţiune asupra obiectului iubirii, oricare ar fi acesta – o fiinţă umană de sex opus sau care ne atrage, un colectiv, o idee, o valoare sau o activitate. Faptul că manifestările iubirii sunt de o diversitate, practic, infinită, adesea diferite de la un om la altul, se datorează nuanţării acestui sentiment universal în cazul fiecărei fiinţe în parte, care este unică în felul său. Naşterea şi persistenţa acestui sentiment – profund unificator, euforic, divin şi beatific – şi dezvoltarea sa, atunci când el se manifestă în diverse moduri, de la o fiinţă umană la alta, în sfera individuală a acesteia, este intim legată de formarea şi cristalizarea personalităţii.

 

În fond, iubirea nu este altceva decât o modalitate oferită fiinţei umane, de a se apropia de Dumnezeu, dar şi un mijloc rapid de cunoaştere a realităţii divine. Acest aspect este exprimat într-un mod genial în lucrarea „Profetul” de Kahlin Gibran.

„Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase
Şi când vraja ei paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfarme visurile himerice, asemenea vântului de miază-noapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi (mult mai repede şi îmbătaţi de fericire), tot ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile (şi să vă distrugă cât mai repede micimile, răutăţile şi egoismul).
Precum ea vă ridică, îmbătaţi de bucurie, până la înălţimea voastră ideală, alintându-vă cu o dumnezeiască gingăşie ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va răzbate ca o miraculoasă forţă purificatoare până când în adâncul rădăcinilor, zdruncinând încleştarea lor cu pământul
Asemenea snopilor de grâu, ea vă seceră, niciodată întâmplător,
Vă treieră pentru a vă descoji,
Vă vântură pentru a vă curăţa de pleavă,
Vă macină până la înălbirea făinii voastre,
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi, smeriţi, divini şi puri, ca apoi să vă hărăzească focului său, ca să puteţi deveni pâinea cea sfântă a nemuririi la ospăţul divin.
Toate acestea şi multe altele vi le va da cu prisosinţă iubirea, pentru ca astfel să vă puteţi cunoaşte pe deplin tainele inimii şi să deveniţi o parte din inima Vieţii Eterne din care izvorăşte, nesfârşită, iubirea.
Dar dacă, stăpâniţi de îndoială, egoism, meschinărie, suspiciune sau de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei, care permanent vi se dăruie ca voi să iubiţi,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi (fiind înfrânţi) goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce, rămânând închistaţi şi singuri, în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie, unde veţi plânge, dar nu cu toate lacrimile voastre, pe care vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia energia sa atotputernică, divină şi misterioasă decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea niciodată să fie stăpânită de cel sau cea căruia i se dăruie;
Fiindcă iubirii adevărate îi este de ajuns iubirea nesfârşită, sublimă şi transfiguratoare.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul este în inima mea”, ci mai degrabă „eu sunt acum topit de iubire în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că vă puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă cu adevărat o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini prin totală iubire.
Dar dacă iubeşti şi trebuie totuşi să mai ai dorinţe, fie ca acestea să fie:
Să te topeşti îmbătat de iubire în tot şi să devii izvor de iubire divină, ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti adeseori durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit şi îmbătat de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te;
Să te trezeşti în zori, cu inima mereu înaripată şi să înalţi, plin de recunoştinţă, mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti, copleşit de beatitudine, la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci împăcat şi debordând de fericire acasă la ora amurgului,
Şi apoi să dormi înălţând în inimă o rugă pentru fiinţa iubită, iar pe buze să ai un cântec de laudă”.

Iubirea dintre două fiinţe umane de sex opus nu înseamnă doar fuziunea sexuală, care nu este decât un element (grosier, dar totuşi necesar) al acestui vast sentiment. Cu toate că în viaţa majorităţii oamenilor, noţiunea de „iubire” se limitează doar la acest aspect (al amorului fizic), totuşi, adevărata dragoste, intensă, durabilă şi profund transfiguratoare, aşa cum este ea privită de către marii înţelepţi, este un proces de aprofundare progresivă, de cristalizare şi edificare în domeniul comunicării afective şi inefabile şi al identificării empatice cu o anumită fiinţă umană de sex opus. Iniţial, putem simţi, în afară de afecţiune faţă de acea fiinţă, doar un fel de atracţie, inexplicabilă din punct de vedere raţional, însă, progresiv, descoperim că acea fiinţă ne completează afectiv, ne împlineşte şi ne polarizează pe toate planurile fiinţei noastre şi totodată ne face să ne simţim (şi să devenim) mult mai iubitori şi armonioşi. Astfel, prin transfigurare profundă şi adoraţie, putem atinge o fuziune complementară şi unificatoare cu fiinţa iubită pe toate nivelele (afectiv, mental, spiritual, şi, bineînţeles, fizic-sexual), această fuziune fiind sursa unei fericiri imense, autentice şi durabile.

 

Sursa: Yogaesoteric.net